9 iulie 2012

Franturi v0.1


Stiam ca daca se apropie weekendul, daca e pe vineri asa, aveam o sansa sa primesc un semn de la el: un mesaj pe Fb, tarziu in noapte, un sms care ma calma, ceva.

Lucrurile erau incerte, ne vedem, nu ne vedem, promisiuni de iesit impreuna, scuze pentru adormit/simtit rau/probleme cu prietenii ..ori altele. Uneori ajungeam sa il vad si cum as fi putut sa nu ma bucur atunci de fiecare minut, in care ma facea sa zambesc prin simpla lui prezenta si ma facea sa uit de mine printr-un zambet strengaresc? Nu mai eram in stare sa comentez sau sa intreb nimic, de ce sa stric perfectiunea momentului?
De ce sa alungi asa usor momentele fericite? Stiam ca oricum imi poate trasa scenarii credibile, pe care le-as fi crezut mai mult sau mai putin, stiam ca acolo undeva, intr-o alta casa, e posibil sa mai existe altcineva care viseaza, tot asa ca mine..

Weekendul era oricum plin de sperante.

Si-apoi venea ziua de luni, ori marti, depinde.. Cand stateam in pat si treceau minute gandindu-ma la el, la ce face, la cum probabil se distreaza in acele momente, la cum mesajele mele il deranjeaza. Dupa ce trecea atat de mult timp incat disparitia lui durea in aprofunzime si ai fi zis ca gata, „tre sa faci ceva, sa uiti, ce naiba e asta, trezeste-te! du-te la curs, termina chestia aia de ai inceput-o, tine-ti mintea ocupata”.. atunci, tantan, sms! Atat de dulce ca ai fi sarit pe el de iti era in fata.

Si tot asa, imi era ca o morfina, ma trecea din zambate pretioase rupte din cateva vorbe potrivite in tristeti cu note de depresie, paralizie.

Era probabil, intr-o masura mai mica, doza mea. Atat de naturala, atat de puternica.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu