9 decembrie 2012

Franturi v3.0: starea de agonie


A trecut un an de atunci. Fusesem la “portret de familie”. In seara asta, am refacut din nou una din acele poze de pus in rama.

Nu te stiam mai deloc, te vazusem o singura data inainte. In seara aia, te-am asteptat la unirii, pe Bld. Unirii colt cu Dimitrie Cantemir.

Am ales un film bun si ne-am promis un pahar de rom, pentru data viitoare. Am colindat un pic orasul si am schimbat cateva idei la un ceai cald. Asa a inceput.


Schimbam apoi propozitii pe facebook. Au devenit din ce in ce mai scurte si rare. La fel ca mesajele.. Am mers de cateva ori la petreceri, concerte, filme. Si cel mai mult ne-am vorbit unul in fata altuia, ochi in ochi, intr-un nor de fum.

De cateva luni nu te-am mai vazut, iar toate celelalte luni de dinainte te-am vazut prea putin. Exceptand faptul ca, ei nu stiu, o ora cu tine era cat o saptamana la altii, o pastila de bucurie pentru urmatoarele zile.

Mi-aduc aminte detalii. Si fac legaturi, de aceea ma grabesc de multe ori sa iau telefonul, sa-ti dau un mesaj, sa-ti povestesc. Apoi mi-aduc aminte ca nu mi-ai mai scris de mult timp si nici nu cred ca mi-ai raspuns la ultimul mesaj. Ar fi inca un mesaj care si-ar irosi doza de entuziasm intr-o bula de indiferenta.

Ma simt intr-un prezent continuu al “trebuie / urmeaza / am nevoie sa te vad”. Un prezent continuu in care tu esti acolo, undeva, cine stie unde, cu cine?

Am ramas cu degetul pe butonul de “pauza”, asta e ceea ce simt acum.

Agonie. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu